Zamfir si cearseaful alb din fundal. Sifonat

Concert Gheorghe Zamfir, in seara asta la Brasov… Sala Teatrului Sica Alexandrescu, plina. De mult nu am mai asteptat in imbulzeala la intrare. Intind petecele de hirtie alb-negru, parca trase la xerox, pe post de bilete (e recesiune, imi zic) in ciuda unui eveniment, desigur, remarcabil… Intram. Inauntru in hol un om a suferit un atac de cord. Scene nefericite de resuscitare, masaj cardiac. Medici de jur imprejur. Am tras doar cu ochiul reusind sa o feresc pe Ina de acea imagine… Ajungem in sala. O scena prea ponosita, cu un cearseaf sifonat pe fundal, in aceeasi nota cu tichetele de intrare… Orchestra. Cea stiuta a filarmonicii brasovene… In fata ei o masa banala cu o fata de catifea, scurta. Pe masa cele patru naiuri. Urmaresc reactiile Inei. Este curioasa de felul in care sunt acordate instrumentele. Incepe spectacolul, fara nicio regie, cu vreo doua piese de incalzire. Apare maestrul salutind publicul cu naiul in dreptul inimii. Incepe sa cinte. Naiul pare prea mic, neincapator parca pentru suflul artistului. Dupa trei-patru melodii, intercalate fara noima cu alte vreo doua piese doar cu orchestra, copila-mi incepe sa se foiasca. Cred ca a trecut o jumatate de ora. In sala caldura devine inabusitoare la propriu si… nu numai Ina priveste disperata in tavan. Zamfir povesteste printre melodii despre sutele de creatii si despre milioanele de albume vindute, despre anii de glorie, despre uriasele sali de spectacol ale lumii, arhipline, si despre tacerea, linistea sau dusmania de acasa… Isi cinta mai departe piesele. Sunt convins ca lipseste ceva. Intre, orchestra, artist si sala lipseste orice urma de empatie. Eu unul simt ca aplauzele sunt de complezenta. Si el stie ca lipseste ceva si asta pare sa-l oboseasca… Probabil nici sala teatrului Sica Alexandrescu nu seamana cu… Gaite-Montparnasse…. Maestrul Zamfir nu greseste aproape nicio nota, este inconfundabil, irepetabil, incearca sa vibreze, insotit corect de miscarea orchestrei, dar cred ca singur nu are cum sa reuseasca. E trist si amar. Nu numai muzica lui… A trecut o ora si jumatate, Ina este la capatul puterilor. Stiu, e prea mult pentru ea, ea nu are nicio vina. Banuiesc ce amintiri va avea despre primul ei concert… adevarat. Prea mult este insa si pentru destui din cei din sala, observindu-i cum isi cerceteaza impacientati cronometrele, cum se hlizesc, cum casca lung. Pindim o pauza de aplauze si iesim. Mai erau trei melodii, cele care, de regula, ar trebui sa ridice sala in picioare. Imi zic ca le voi asculta acasa unde-l voi regasi pe acel Zamfir, asa cum il stiu eu… Probabil, totul tine si de stare si de loc, imi spun… Nu, nici sala prafuita, jerpelita, nici starea asistentei, blazata, nu erau pentru Gheorghe Zamfir. O fractiune de secunda, inainte sa parasim sala, privirea-mi tinteste cearseaful alb sifonat de pe fundal… Nu, nu-l vad pe Gheorghe Zamfir chiar daca, probabil, e pentru ultima oara… live… Aerul rece de afara ne invioreaza… 45.655651 25.610800 About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related